CĂLĂUL
M-ai condamnat, iubito, la uitare...
Trec zilele... se duc... se duc... se duc...
Călăul Timp mă-ndeamnă să fiu tare
Când îmi aşează capul pe butuc.
Pe gâtu-mi gol securea o să cadă.
Un sunet scurt şi... totul s-a sfârşit.
Apoi tăcere. Sânge pe zăpadă.
Tabloul unui vis care-a murit.
M-ai condamnat, iubito, la uitare,
Pentru că te-am iubit atât de mult;
Încătuşată, inima-mi tresare,
La urletul iubirii de demult.
Cutremur e, în ceruri, vocea-i crudă.
Cad stele surghiunite-n Preatârziu.
Pământul doarme. Cine s-o audă
Când glasul ei e strigăt în pustiu?
M-ai condamnat, iubito, la uitare...
În lanţuri pus-ai sufletu-mi preaplin
De multpreatine... foc... şi preavisare...
Şi zalele rod vene de divin.
Curând... curând... securea o să cadă.
Eliberat, porni-va către cer,
Lăsa-va-n urmă sânge pe zăpadă...
Povestea noastră-n roşu... alb... şi ger.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu