CÂND MORI ÎN ZADAR
Pe vremea când ea
se visa ''draga mea''...
Pe vremea când eu
mai eram ''dragul meu''...
Pe vremea când eu
îi eram ''dumnezeu''...
Pe vremea când rău nu era...
şi nici greu...
Şi vremea iubea.
În anul in care
iubiri rabufnesc...
În luna în care
fiorii trăsnesc...
În ziua în care
dorinţe topesc...
În ora în care
secunde cerşesc...
Mi-a spus ''te iubesc''.
O ea şi un el
croşetau propriul cer...
Un el şi o ea
împleteau dragostea...
Andrele de foc
aprindeau stea cu stea
Şi caierul nopţii
torcea... şi torcea...
Eternul mister.
Iubirea cea mare
creştea... şi creştea...
Doi îngeri preapuri
îşi făceau legământ
De viaţă... de moarte...
Etern jurământ...
Să nu fie alta
ca ea pe pământ...
Şi nici nu era.
...
Dar vine o vreme
când vorbele mor...
Când nu mai contează
nici viaţă, nici dor...
Când nu mai contează
nici înger, nici om...
Când nu mai contează
nici fruct, şi nici pom...
Când totul se uită...
şi vis... şi dureri...
Când creierul arde
încins de plăceri...
Când marea iubire
o ştergi ca pe-un fard...
Când banul ţi-e idol
şi trupul ţi-e card...
Când cerul ţi-l surpă
instinctu-i primar...
Când fost-ai vândut
ca o ţuică-ntr-un bar
...Când mori în zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu